O Românie a bunului simţ

Când eram micuţă eram tare visătoare. Poate pentru că nu aveam altă grijă decât să mă joc şi mai apoi să mă duc pe capul bibliotecarelor oraşului natal care mă lăsau să pătrund în camerele prăfuite şi întunecoase ai căror pereţi scorojiţi stăteau să cadă căci biata bibliotecă orăşenească era o casă veche şi dărăpănată. Cam pe acolo îşi aveau rădăcina visele mele. Dar înainte de asta, lumea onirică se înfăţişa pentru mine sub forma crezului că eu am trăit pe Planeta Soarelui înainte să ajung pe Pamânt, înainte să mă aducă barza în plisc sau să fiu fructul iubirii părinţilor mei. Aveam amintiri (ciudat, nu!) sau mai bine zis închipuiri legate de un loc luminos, cald, în care mulţi copii se jucau. Era linişte, era inocenţă şi iubire !

Titlul poate părea fără legătură cu ce am scris dar asta a răsturnat memoria din tolba sa pe tava gândirii mele de acum. Totuşi e ceva! E colacul de salvare pe care l-am căutat la autochestionarea mea cu privire la “o Românie a bunului simţ”. Poate ca asa mi-as fi dorit sa fie Romania- ca in imaginatia copilariei mele.M-am agăţat de trecut, de amintiri aşa cum fac de obicei când sunt stânjenită, neajutorată. Avem o ţară a bunului simţ? Încă nu atâta vreme cât pe stradă sunt aruncate gunoaiele în ideea că oricum şi alţii o fac, emisiunile pe subiect politic se transformă în concurs de ţipat şi de insultat. Nu pot spune foarte multe. Asta pentru că îmi dau seama că la unele lucruri care încă lipsesc unei Românii de bun simţ s-ar putea să contribui şi eu, fără să îmi dau seama, din lipsa conştientizării unor lucruri.

Acum nu mai vreau să îi culpabilizez pe ceilalţi. Vreau să vad bârna din ochiul meu şi nu doar paiul din ochiul celuilalt. Poate aşa voi contribui la o Românie a bunului simţ.